Nesimțirea e la modă

Chiloţi, sutiene, prezervative, tampoane, pungi, prosoape, ambalaje şi multe altele poţi găsi, fie spânzurate prin copaci, fie aterizate pe trotuarele unor blocuri. Recent, eu personal am primit  o porţie de varză borşită expediată de la un etaj superior. Un gospodar neidentificabil şi-a turnat mâncarea stricată într-o pungă, a combinat-o cu alte gunoaie şi a azvârlit-o pe fereastră că este mai comod decât a  merge până la tomberon. Şi uite-aşa vecinii lui de bloc s-au ales cu varză călită pe geamuri. Aceasta nu este singura faţă a nesimţirii celui de lângă noi.

Din bolidul vecinului de trafic zboară fecvent mucuri de ţigară sau flegme. Sâmbătă, în traficul greoi de pe strada Ismail un şmecheraş cu X5 a proiectat fix în mijlocul drumului un pahar de cola luat de la McDrive. Şi atunci să ne mai uimească cei care taie calea cu tupeu,

deşi nu au prioritate? Sau cei care o iau pe linia destinată transportului public şi blochează intersecţiile în timp ce tu aştepţi regulamentar la semafor dincolo de refugiu.

Nesimţit este şi vecinul de parcare care îţi ocupă locul pentru care tu plăteşti taxe sau care parchează atât de aproape de maşina ta încât nu scapi fără o zgârietură atunci când îşi deschide portiera. Nesimţiţi sunt cei care se bagă în faţă la cozile create de sistemul de stat: fie la medic, fie la administraţiile financiare. Lipsa de respect a ajuns să fie promovată şi la cel mai înalt nivel al spaţiului public. Vecinii platourilor de televiziune nu se mai respectă, nu mai au un dialog bazat pe argumente, ci pe nesimţire. Iar cel care nu se conformează are parte în direct de un jet de apă rece în figură pentru a face gura mică.

,,Frumos, maică! Frumos, taică! Aşa te-a învăţat la şcoală?” sunt vorbe pe care le rostesc adesea bunicii noştri atunci când dau piept cu nesimţirea. Chiar dacă li se râde în nas batjocoritor, spusele lor vizează educaţia morală care nu se mai face în şcoală. Am spus-o şi o mai spun: este o mare greşeală ca ora de dirigenţie să fie folosită pentru  terminarea lecţiei de matematică sau de chimie. Degeaba copilul e tobă de carte, dacă nu ştie ce e bine şi ce e rău în viaţă. Şi în societate reperele morale sunt tot mai puţine. Eşti cool, eşti şmecher, eşti  puternic, dacă eşti nesimţit! Iar dacă nu te comporţi ca nesimţitul, nu exişti! Eşti fraierul fraierilor! În acest spirit se formează noua generaţie, iar în vecinătatea noastră va fi tot mai multă nesimţire.

Cei cu sufletul curat

O casă pentru copilaşii uitaţi..

Se spune că timpul le vindecă şi le iartă pe toate: durerea se alină, golul din suflet se suplineşte cu experienţa vieţii, însă lipsa unui cămin familial marchează existenţa pentru totdeauna...

Prea Sfinţitul Petru, Episcop de Hâncu, Vicar al Mitropoliei Basarabiei este cel care întodeauna s-a gindit la micuţii ce rămân pe stradă şi înfruntă cruzimea vieţii de la o vârstă fragedă. Visul de a-i ajuta, prin a le oferi un adăpost şi o căldură familiară îl însoţea de multă vreme, dar a prins contur în 1995; împreună cu  Egumena Parascheva, stareţa Mănăstirii Hâncu deschid orefelinatul „ Prea Fericitul Iosif”  alături de Biserica cu Hramul „sf. Vera, Nadejda, Liubovi şi maica lor Sofia” în Municipiul Chişinău. În prezent acesta găzduieşte peste 60 de copii, cu vârsta cuprinsă între 2 şi18 ani, proveniţi din familii social vulnerabile şi micuţi aduşi chiar din stradă, copii ce nu au rostit nimănui, niciodată cuvântul: mamă.

„Aici ei se simt acasă, toţi suntem o familie” ne-a comunicat maica Eupracsia, una din măicuţele ce au rolul de părinte în cadrul orfelinatului.                                    

 Copiii au un regim obişnuit: trezirea la orele 7, îşi fac toaleta de dimineaţă, iau  micul dejun, merg la şcoală( liceele „Onesifor Ghibu şi Petru Rareş” din vecinătate), la întoarcere îşi fac temele în săli de clasă special amenajate, apoi se odihnesc puţin şi participă la diferie activităţi şi jocuri în cadrul orfelinatului. De asemenea, copiii ajută la pregătirea bucatelor, sunt învăţaţi să-şi spele singuri o hăinuţă şi cei mai mari dintre ei au grijă de cei mai mici. Sunt zile când împreună cu măicuţele şi educatoarele ies în oraş, merg la filme, teatre, la circ şi în parcuri.

Toată existenţa orfelinatului este suportată din fondul mănăstirii Hâncu, care are circa 56 ha de pământ pe care lucrează maicile de la ora 4 dimineaţă până seara şi din mila enoriaşilor ce au o inimă mare şi sprijină aceşti copiii.

„La început, copiii vin, deobicei, slabi şi dezorientaţi, dar cu ajutorul unui regim de viaţă sănătos, prin multe rugăciuni şi efort educaţional, devin persoane pregătite pentru viaţă, persoane conştiente şi responsabile. Am întâlnit şi multe obstacole, „unii” se întrebau cum va fi posibilă  educarea acestor copiii de către Biserică? Dar cine, dacă nu Biserica, va putea cultiva în aceşti copii spiritul iubirii faţă de mama, care deşi i-a abandonat, tot mamă rămâne. Cine, dacă nu Dumnezeu, îi va ajuta să uite de moartea părinţilor văzută de unii copii cu propiii ochişori”, mărturiseşte măicuţa Eupracsia.

 Orfelinatul creşte copii frumoşi, copii telentaţi, unii dintre ei chiar fiind o adevărată mândrie prin rezultatele obţinute la diferite activităţi. Recent, unul din absolvenţii şcolii de pictură, Nicolae Cotic, copil al marii familii ai orfelinatului, a participat la o serie de concursuri internaţionale unde a ocupat locuri de frunte. Lucrările lui pot fi admirate în cadrul expoziţiei din Biserică şi chiar în incinta orfelinatului. Tot aici, funcţioneză şi un ansamblu de dans „Reneissance” cu talente de toate vârstele. Mulţi din copiii cu rezultete excepţionale la învăţătură au fost înscrişi la facultăţi din străinătate şi în prezent bucură prin scrisori  măicuţele de reuşitele de acolo.

„Dorinţa de perfecţionare şi dăruire cât mai consistentă de dragoste şi educaţie pentru aceşti copii este în permanentă ascensiune. Vrem cu timpul să le putem oferi cât mai multe posibilităţi de realizare în viaţă. Luptăm cu greutăţile până la capăt, şi nu ne vom opri aici” a încheiat pe o notă fermă, măicuţa Eupracsia.

O viaţă de OM

Viaţa ca o întâmplare

În timp ce tot mai mulţi moldoveni optează pentru un loc de muncă peste hotare, cetăţeni din alte ţări vin în Republica Moldova pentru a-şi construi un viitor. Este şi cazul lui Dias, un cetăţean al Angolei, care de nouă ani caută un loc sub soarele Moldovei.

Dias a plecat din ţara lui natală acum 10 ani. Regimul politic controversat, lipsa unei siguranţe în ziua de mâine l-au determinat să încerce norocul în altă parte. Iniţial a plecat în Rusia, cu ideea că-şi va găsi prietenii stabiliţi deja acolo şi va reuşi să se pună pe picioare. După un an de încercări eşuate, Dias s-a pomenit în situaţia în care trebuia să aleagă: ori încearcă norocul mai departe, ori revine în Angola la un viitor fără prea multe promisiuni.

Prietenii l-au ajutat să ajungă în Moldova, ţară despre care ştia că are o situaţie economică dificilă, dar care este „indulgentă” la capitolul cetăţeni străini şi liniştită din punct de vedere politic la acea vreme.

Aici a fost cazat într-un centru pentru cetăţeni străini, loc în care a făcut cunoştinţă cu persoane care aveau aceeaşi situaţie ca el şi pe care îi unea dorinţa de a reuşi să se realizeze.

La un an de la stabilirea sa în Moldova, a reuşit să însuşească câte ceva din limba rusă şi română fapt care l-a motivat să încerce să se angajeze. Cu ajutorul prietenilor a fost recomandat să încerce postura de chelner la un restaurant cu specific african din Chişinău. Din acea clipă, Dias a început să se simtă util în această lume, un pic mai norocos decât părea că este şi un pic mai aproape de ţara sa, unde au rămas părinţii.

Cacadu, ce-a de-a 2-ua casă

În restaurantul cu specific african -Cacadu, Dias îşi petrece aproape tot timpul. Munceşte de la 10:00 dimineaţă până la 23:00 seara. În echipă sunt şase băieţi, dintre care un coleg este de origine pakistaneză şi cu care se înţelege cel mai bine la capitolul viaţă în străinătate. Zile libere are odată la câteva ture, dar nu prea le aşteaptă. Dias nu are cetăţenie moldovenească şi acest lucru îl împiedică să meargă peste hotare aşa cum şi-ar dori. O ambasadă a Angolei la Chişinău nu există, iar autorităţile deşi i-au promis un ajutor spre a merge în Rusia, acolo unde este cea mai aproape ambasadă a ţării sale, de un an de zile îi tot spun că nu au strâns numărul suficient de persoane.

Mai am un singur vis...

Despre soarta celor 2 fraţi şi a surorii nu ştie prea multe. Băieţii sunt undeva prin Belgia şi Olanda, iar sora este măritată în Cabul, Afganistan. În toţi aceşti ani, şi-au vorbit de câteva ori, întâmplător găsindu-se pe internet.

„Nu prea comunic cu ai mei, am apărut pe acestă lume întâmplător şi nu am avut o relaţie prea strânsă cu ei. Din acelaşi motiv nu-mi fac planuri, nu am visuri, eu trăiesc clipa” a specificat pe o notă tristă Dias, atunci când am încercat să înţeleg cum este posibil să nu-ţi vezi familia atâta timp.

Pentru el însă viaţa are o altă formulă. Are prieteni, atât stranieri din căminul unde stă şi acum, cât şi moldoveni care îl susţin şi îl ajută. În timpul liber joacă şah, dame, mai stă la calculator, citeşte ziare sau merge la plimbare.

„În Chişinău înafară de baruri şi discoteci nu prea ai unde merge. M-au impresionat în schimb alte oraşe precum: Ştefan-Vodă, Călăraşi, Comrat –localităţi pe care am avut ocazia să le văd datorită prietenilor de aici şi pe care le-am găsit foarte liniştite şi frumos mirositoare, spre deosebire de Chişinău” a făcut o remarcă tânărul, al cărui zâmbet nu reuşisem să-l descopăr până în acel moment.

O singură sclipire am reuşit să mai prind de la Dias până la sfârşitul discuţiei. Aceasta a survenit de pe urma unui oftat plin de speranţă, după care a recunoscut: „Unicul lucru pe care aş avea pretenţia să îl cer de la această viaţă, ar fi să văd marea, întruchiparea liniştii în opinia mea”.

Aici ochii nu au mai rezistat şi au plecat la pământ. Şi doar ei ar mai fi putut să-mi spună ceva despre cel care la cei aproape 40 de ani, nu are o familie, nu are visuri, nu are pretenţii. Trăieşte pentru că, aşa i-a fost dat.

Jurnal de călătorie

Work and travel Ucraina!

Entuziasmul ce precede o calatorie intr-o tara noua, probabil este perceptat cu aceeasi intensitate de toti iubitorii de a descoperi meleaguri noi.

Misiunea mea insa,cea de a cistiga kitiva banuti,in tara vecina-Ucraina-,sincer am asteptat-o cu o oarecare rezerva.Dintr-o intimplare am aflat de oferta(bucatar la o statiune de odihna),intr-o gluma am acceptat,in doua zile ma trezesc cu un billet de calatorie,destinatia:Chisinau-Zatoca.

Prima zi

Euforie totala,am vazut marea si parka nimic nu mai conta…Ora sase dimineata,iar eu ma gindesc kit de superb ar fi sa intilnesti apusul aici…dar nu singura…Visul meu este interupt brusc de o voce care ma intreaba intr-o rusa cam stingace,daca eu sunt Anastasia?Inteleg ca stau de vorba cu patronul si in doua minute sunt inapoi cu picioarele pe pamint.Mergem spre statiune,intre timp mi se explica ce trebuie sa fac in fiecare zi,inteleg ca nu e tocmai ceea ce credeam eu,dar starea de confuzie nu ma parasise,asa ca aproape ma resemnez cu gindul ca eu singura trebuie sa gatesc pentru doisprezece baieti,care se ocupa cu arenda a tot felul de topogane si vapoare pe mare.

Ajungem in statiune,fac cunostinta cu toata lumea si incerc sa ma acomodez.Camera,in care urma sa stau,ma dezgusta din start(seamana cu un hambar de-al bunicai in care fiecare aduce ce incurca prin curte).

Rutina

Pe unde stii pe unde nu,inveti!asa au decurs primele zile,dupa care mi am dat seama ca am dat peste fobia vietii mele:Rutina!

Trezirea la sase si jumatate,pregatirea dejunului.La noua dupa ce a fost servita toata lumea,timp liber pina pe la orele doisprezece,apoi incepe pregatirea prinzului.La ora doua incepe zapuseala,cine apuca kiteva ore de somn e cel mai fericit,cine nu,spera sa aiba mai mult noroc miine.La opt,noua seara  cina si se incheie ziua de munca,oficial,prin”ritualul dusului”,si in sfirsit timp liber.S-ar parea ca de aici suna mai interesant,dar tocmai aici vine partea trista…

“Miroase a pustiu”

Locul in care mi-a cazut  “norocul”sa lucrez,este un satuc,in care obisnuesc a se odihni persoanele ce vor sa se afle mai departe de lume,zgomot si distractie.Singura alinare ,pentru o fata  in special,ramine a fi piata si parcul de distractie pentru copii(dar care la virsta mea se pare ca nu poate oferi decit un loc intre spectatori).Cea mai apropiata discoteca se afla la circa zece kilometri de orasel,asa ca tii mai mare dragul sa dansezi in camera ta,dekit sa faci asa o plimbare lunga pe jos.Baietii aveau masina,dar aveau si acea dragoste fata de bere care odata consumata,nu-ti mai permite sa urci la volan,asa ca din tot timpul petrecut in Gribovca(oraselul cu pricina),imi amintesc cu drag de o singura zi,in care unul din baieti a avut curajul sa se abtina de la “marul discordiei”,reusind astfel,sa ne duca pe toti cu masina la disatractie.

Am invatat totusi multe…

Nu am avut parte de prea multe evenimente de proportii,dar am incercat  in fiecare zi sa punctez realizari noi pentru mine.Am avut curaj sa plec pe doua luni de acasa,si asta dupa ce mi am zis ca cei patru ani de studii in Rominia m-au determinat sa realizez ca nimic nu e mai scump dekit casa parinteasca,si ca nu voi mai pleca din Moldova asa mult timp niciodata.Am inteles in mod practic,ceea ce mereu am stiut in teorie:voi cistiga bani in viata pe urma unei profesii care imi va placea cu adevarat,culinaria raminind a fi o pasiune.Si in sfirsit,mi-am facut prieteni noi,fapt ce ma bucura cel mai mult,pentru ca intodeauna mi-a placut sa cunosc oameni noi,de la care sa am ce invata.

P.S:Lumea este mare,tara in care traim e mica,dar nici o usa nu este deschisa mai larg dekit cea a casei parintesti si nicaeri nu vei simti caldura sufleteasca,care nu poate fi modelata de nici un ban,dekit cel cistigat din dragoste pentru ceea ce faci.